Silvia Petruşcu la 15 ani, Cotiujenii Mari

Cei mai înstăriţi 43 de ţărani, 35 de intelectuali şi politicieni şi 15 funcţionari care au opus rezistenţă regimului comunist, au fost deportaţi într-o singură noapte. Din satul meu de baştină, Cotiujenii Mari, Şoldăneşti, la 13 iunie 1941, 53 de copii au rămas speriaţi când militarii le-au năvălit casele şi au fost forţaţi să pornească într-o direcţie necunoscută, despărţiţi de familii. Unul dintre aceşti copii a fost şi Silvia Petruşcu, care la numai 15 ani a cunoscut durerea şi frigurile Siberiei. De ea puţină lume îşi mai aduce aminte, însă notiţele ei scrise la întoarcere în casa părintească au rămas o comoară în amintirea tinerii generaţii.

În vara anului 1940 a apărut un nor negru care ne-a întunecat viaţa şi ne-a distrus familia, mai târziu mi-a răpit părinţii mei dragi. Cedarea Basarabiei de către Guvernul României ruşilor. De atunci s-au început toate cele rele şi grele pentru noi. Mămica nu mai lucra la şcoală, fiind bolnavă după paralizie. Tăticul era la şcoală, dar nu mai lucra director, iar eu eram elevă în clasa VIII la şcoala medie din sat. Un lucru care m-a indignat mult a fost scrisul în grafia chirilică şi schimonosirea limbii române, atât de frumoase şi cristaline. Se spunea „ghine” şi nu „bine”. Fratele emu avea servici la Chişinău. Acasă mă bucuram de dragostea nemărginită a părinţilor. Bunicuţa era tare bătrână, avea peste 80 de ani şi mă iubea mult. Norul cela negru creştea şi ne păştea mereu. Nimeni nu-şi putea imagina ce ne aşteaptă după un an de ocupaţie rusească. Aveam un prieten cu care ne jucam prin viile şi grădinile caselor părinteşti. Dar soarta a fost aspră cu noi, trebuia să ne despărţim pentru mult timp, păstrând în inimă cu sfinţenie o dragoste curată şi să ne vedem după război, după 25 de ani, fiecare cu familia şi cu soarta sa.

FURTUNA

În noaptea de 13 iunie 1941 a izbucnit furtuna. Deportarea întregii familii în Siberia. Seara era linişte. De vreo două-trei zile mişinau pe la primărie soldaţi. Se mai organizase o adunare secretă, fără să bănuim ce se poate întâmpla. Ne-am culcat ca de obicei pe la 23.00. Pe la orele 2 a început să latre câinele, s-au auzit paşi, apoi vorbe şi bătăi în uşă. A deschis mama uşa. Deodată s-a umplut casa cu soldaţi. Cu ei era preşedintele executivului, Petru Raţă, care i-a condus pe militari pe la casele incluse în lista deportaţilor. Soldaţii erau ruşi, înarmaţi cu revolvere. Ajungând la patul tatăţui, au ordonat: „Sculaţi-vă, sunteţi arestat! Ieşiţi toţi şi închideţi obloanele!” O să ne împuşte, ne-am gândit… Aşa de tare m-am speriat că au început să-mi tremure dinţii, de parcă aveam friguri. Îmi tremurau şi mâinile şi picioarele. Domane ce o să fie? Priveam unii la alţii speriaţi, neînţelegând ce se întâmplă. Să ne împuşte, pentru ce, căci tatl era învăţător 35 de ani în sat? Nu eram bogaţi, pământ nu aveam. Mama a fost învăţatoare 30 de ani şi a pus creionul în mâinile a două generaţii de copii. Trăiau din leafă şi din gospodăria din jurul casei. „Pregătiţi-vă de drum”, au ordonat soldaţii, „luaţi-vă bagaje până la 100 kg”. Mama a început să plângă, bunicuţa cădea pe jos, iar eu tremuaram ca varga. Au răscolit mai apoi toată casa şi nu au găsit nimic suspect. Mama a strâns ce a putut: două perne, o plapumă, un geamantan cu lengerie, 3 kg de zahăr, o pâine, 70 de ruble pe care mama i le-a pus tatei în buzunar. Ce ne aşteaptă, pe întuneric să părăseşti casa unde ai trăit şi ai muncit o viaţă? Am ieşit din casă şi am lasat-o în urma noastră sigilată.

Ne-am urcat într-o căruţă cu doi soldaţi înarmaţi şi căruţaşul a pornit spre gară. Se făcea ziuă, în drum ne-a răsărit soarele. Vagoanele pentru vite şi pentru marfă ne aşteptau. De tata ne-au despărţit, motivând că bărbaţii vor călători separat. În vagonul unde eram noi se mai aflau nouă familii. 9 mame şi 21 copii pînă la majorat. În vagon mai era soţia directorului din Căpreşti şi cei doi copii ai săi, soţia primarului din Ştefăneşti cu băiatul său. De la noi din satul Cotiujenii Mari erau 7 familii: Petruşcu, Varzari, Surugiu, Ursachi, Popescu, Galatşteni, Barbăroş. Vagoanele erau amenajate cu scânduri pentru dormit şi un veceu provizoriu dintr-o trubă rotundă, acoperită cu un cearşaf. Mama i-a rugat pe şefii de la primărie care ne-au condus să o lase pe bunicuţă acasă. Cum a ajuns sărmana acasă, nici până azi nu ştiu. S-a dus în drumul celor drepţi şi nimeni nu a putut să-mi arate unde au înmormântat-o. Uşile vagonului erau încuiate cu zăvor, iar iar pe ferestrele de sus nici nu puteai privi. Trenul avea 30 de vagoane. În alt vagon stătea o femeie operată cu 5 copii de la 1 an până la 10. Nici nu putea să-şi ridice copilul în braţe, pentru ce eram vinovaţi noi copiii? În gară la Şoldăneşti, pe bărbaţi îi puneau să facă flotări.

La asfinţitul soarelui am trecut Nistrul. Basarabie scumpă, pământ natal, când o să te ami revedem? Peste câţi ani o să revenim să-ţi sărutăm ţărâna? Nimeni nu-şi poate imagina jalea şi bocetele din vagoane. Mamele plângeau şi nu puteau înţelege de ce au fost luate de acasă. Plângeau şi copiii mai mari, neştiind ce li se vor întâmpla mai departe. Tot mai departe, plecam pe un drum necunoscut, fără întoarcere.

Natalia Ghilaşcu (din jurnalul Silviei Petruşcu)