Mama Silviei Petruşcu înainte de deportare, Cotiujenii Mari

Drumul către acea direcţie pe care nimeni dintre cei deportaţi n-ul cunoşteau, se apropia tot mai mult. În spatele acestor familii au rămas pământurile lor, casele la care au muncit o plină viaţă şi cei mai apropiaţi, care rămăseseră cu inimile îndurerate. Ce îi aşteaptau pe aceşti arestaţi, care acum câteva săptămâni, erau fruntaşi în sat, cei mai erudiţi şi cei mai devotaţi oameni ai acestui petic de pământ? Călătoria Silviei Petruşcu, alături de consătencele ei din acelaşi vagon, abia începuse. Acolo unde au expulzat-o societicii era să-şi petreacă întreaga sa copilărie şi tinereţe.   

CĂLĂTORIA

“Pe geam nu se vedea nicmic decît câmpii întinse şi pe alocuri câte un sat. Copii săraci se jucau pe marginea căii ferate. În fiecare dimineaţa ne scoteau cîte doi la o staţie de gară pentru a ne da apă fierbine, în loc de ceai. Primeam o căldare de supă şi alta cu caşă şi câteva pâini. Era de aceea neagră, pe care nimeni nu o mâncau şi o aruncam peste fereastă la copiii săraci, care alergau depă ea. Peste o săptămîna am trecut râul Volga, iar în alte două zile ajunsesem la Ural, tot într-un asfinţit de soare. Era clar că plecam pe drumul Siberiei. Pe bărbaţi nu i-am mai văzut şi nimeni nu ştiau nimic despre soarta lor. O santinelă mi-a şoptit că azi, 22 iunie, 1941 se începuse războiul cu Germania, eu fiind unica persoană care înţelegeam ruseşte. Vestea ne-a străbătut ca un fulger, cu toate că eram departe de Basarabia şi nu se auzeau împuşcăturile, cu toţii ne rugam pentru cei de acasă. Odată ajunşi în Siberia, drumul înapoi era cu neputinţă, linia fiind ocupată cu trenuri militare. În drum ne-am întâlnit cu soldaţii care mergeau pe frontul de luptă. Era o căldură insuportabilă, apă ne dădeau puţină şi strîngeam picăturile de apă de pe acoperişul vagonului după ploaie. Morţii din vagoane erau lăsaţi în staţie, iar de soarta lor nu mai ştia nimeni. Mama, cu sănătatea proastă, a leşinat şi cu greu îşi revenea. În timpul călătoriei, ne-am întâlnit cu alte vagoane pline de soţii moldovence care îşi plângeau soţii. În fiecare dimineaţă se făcea apelul, ca să nu evadeze cineva.

Peste 3 săpătămâni am ajuns la Novosibirsk, răstimp în care în vagoane stăteam încuiaţi. Peste o săptămână ne-au încărcat într-un vapor, destinat pentru marfă, lemne, scânduri. Acum era tiscit cu femei şi copii bătuţi de soartă. Aşa am mers vreo două zile pînă am ajuns în Tomsk, de unde am pornit cu bărcile. Toţi cântam „De ce m-aţi dus de lângă voi, de ce m-aţi dus de acasă, Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas acasă… ” Sărmanelor mame nu li se mai uscau ochii de plâns. La debarcare am pus piciorul pe pământul Siberiei. Am ajuns la „Molceanovo”, un centru regional. Toţi stăteam nedumeriţi unde am ajuns. Pe mal erau nişte pachete mari cu corji de mesteacăn. Copilaşii stăteau ghemuiţi tremurând de frig, de spaimă şi de foame, îşi luau puţinul bagaj care ne mai rămăsese. Proviziile erau pe sfârşite. Bani nu aveam, iar pe mal nu era nimic mâncare şi nici nu ne-au mai dat. Am stat aşa pe mal, ca ai nimănui, în ploaie vreo câteva ore, după care s-a apropiat un şef, care ne-a luat în primire. De acolo ne-au dus într-o şcoală, unde ne-au dat să mâncăm ca să nu murim de foame. Mămica slăbise mult, o imporam să nu mă lase singură. Mă rugam lui Dumnezeu să o păzească. Dar nu e cum vrea omul, ci Domnnul”.

Natalia Ghilascu (din notiţele Silviei Petruşcu)