Republica Moldova se află la o adevărată cotitură istorică, aceea de a avea în curând o conducere democratică. Aceasta depinde foarte mult cât de puternic se vor menţine împreună cei patru lideri democraţi, pentru a rezista tentaţiilor comuniştilor de a-i destrăma. Nemaivorbind de faptul că marea bătălie din cadrul Alianţei se dă între Vlad Filat şi Marian Lupu.

Din surse confidenţiale, se cunoaşte că dacă nu maîine, atunci la următoarea şedinţă a Parlamentului, Alianţa pentru Integrare Europeană va propune candidatura lui Marian Lupu pentru funcţia de Preşedinte al Parlamentului. Această funcţie urma să fie preluată de către Vlad Filat, iar Marian Lupu să devină preşedintele ţării. Lucrurile însă s-au schimbat un pic, ca urmare a declaraţiilor din partea PCRM că nu ar opta pentru Marian Lupu la această funcţie.

Tot din surse confidenţiale, rămâne ca Vlad Filat să preia conducerea Guvernului. Cu toate că nu aceasta fusese înţelegerea, Vlad Filat va avea deplina susţinere din exterior să se menţină în această funcţie, atrăgând fonduri externe pentru depăşirea crizei financiare. În această situaţie, Vlad Filat este o persoană potrivită pentru a forma Guvernul, luându-se în considerare experienţa anterioară de conducere a sectorului de privatizări.

Rămâne să fie aleasă şi candidatura pentru Preşedintele ţării. Aici lucrurile stau mai anevoios, deoarece atât Partidul Comuniştilor, cât şi Alianţa pentru Integrare Europeană îşi doresc să promoveze propriile candidaturi. În cele din urmă, când doi se bat, câştigă al treilea. Din câte se vorbeşte, această persoană ar trebui să fie una neutră, astfel încât să-i poată împăca pe toţi liderii. Cert este că candidatura potrivită ar fi una venită de peste hotare ţării, însă, la acest aspect, negocierile mai continuă. Surpriza cea mai mare pentru toţi cetăţenii R. Moldova va fi atunci când pentru funcţia de preşedinte al ţării va fi propusă o doamnă, cu o bogată experienţă de lucru în afara R. Moldova. Dar pentru a nu anticipa atât de departe scenariile politice, aşteptăm cu ce viteza se va mişca prima figură din Parlament.

Natalia Ghilaşcu

În această situaţie s-a pomenit Victoria Tighineanu, cetăţean al R. Moldova, căreea nu i s-a permis să intre în ţară împreună cu copii săi, Andrea şi Dan Stoica-Tighineanu. Motivele invocate de către grănicerii de la aeroport au fost acelea că numele lui Dan, copilul cel mai mic, de numai 7 luni, nu figurează în paşaportul moldovenesc al mamei sale. Spre deosebire de fiica sa Andrea, băiatul are doar paşaport românesc şi un titlu de călătorie european. Cu mare dificultate, echipa Jurnal TV a reuşit să discute cu Victoria Tighineanu prin geamul care o separă de teritoriul R. Moldova.

Acum 60 de ani, când puterea sovietică a organizat cel de-al doilea mare val al deportărilor staliniste, în întreg ţinutul basarabean se instaurase teroarea şi frica. Valul deportărilor a lovit dureros în tot ceea ce însemna intelectualitate, om înstărit sau gospodar.

Natalia Ghilaşcu

Mama Silviei Petruşcu înainte de deportare, Cotiujenii Mari

Drumul către acea direcţie pe care nimeni dintre cei deportaţi n-ul cunoşteau, se apropia tot mai mult. În spatele acestor familii au rămas pământurile lor, casele la care au muncit o plină viaţă şi cei mai apropiaţi, care rămăseseră cu inimile îndurerate. Ce îi aşteaptau pe aceşti arestaţi, care acum câteva săptămâni, erau fruntaşi în sat, cei mai erudiţi şi cei mai devotaţi oameni ai acestui petic de pământ? Călătoria Silviei Petruşcu, alături de consătencele ei din acelaşi vagon, abia începuse. Acolo unde au expulzat-o societicii era să-şi petreacă întreaga sa copilărie şi tinereţe.   

CĂLĂTORIA

“Pe geam nu se vedea nicmic decît câmpii întinse şi pe alocuri câte un sat. Copii săraci se jucau pe marginea căii ferate. În fiecare dimineaţa ne scoteau cîte doi la o staţie de gară pentru a ne da apă fierbine, în loc de ceai. Primeam o căldare de supă şi alta cu caşă şi câteva pâini. Era de aceea neagră, pe care nimeni nu o mâncau şi o aruncam peste fereastă la copiii săraci, care alergau depă ea. Peste o săptămîna am trecut râul Volga, iar în alte două zile ajunsesem la Ural, tot într-un asfinţit de soare. Era clar că plecam pe drumul Siberiei. Pe bărbaţi nu i-am mai văzut şi nimeni nu ştiau nimic despre soarta lor. O santinelă mi-a şoptit că azi, 22 iunie, 1941 se începuse războiul cu Germania, eu fiind unica persoană care înţelegeam ruseşte. Vestea ne-a străbătut ca un fulger, cu toate că eram departe de Basarabia şi nu se auzeau împuşcăturile, cu toţii ne rugam pentru cei de acasă. Odată ajunşi în Siberia, drumul înapoi era cu neputinţă, linia fiind ocupată cu trenuri militare. În drum ne-am întâlnit cu soldaţii care mergeau pe frontul de luptă. Era o căldură insuportabilă, apă ne dădeau puţină şi strîngeam picăturile de apă de pe acoperişul vagonului după ploaie. Morţii din vagoane erau lăsaţi în staţie, iar de soarta lor nu mai ştia nimeni. Mama, cu sănătatea proastă, a leşinat şi cu greu îşi revenea. În timpul călătoriei, ne-am întâlnit cu alte vagoane pline de soţii moldovence care îşi plângeau soţii. În fiecare dimineaţă se făcea apelul, ca să nu evadeze cineva.

Peste 3 săpătămâni am ajuns la Novosibirsk, răstimp în care în vagoane stăteam încuiaţi. Peste o săptămână ne-au încărcat într-un vapor, destinat pentru marfă, lemne, scânduri. Acum era tiscit cu femei şi copii bătuţi de soartă. Aşa am mers vreo două zile pînă am ajuns în Tomsk, de unde am pornit cu bărcile. Toţi cântam „De ce m-aţi dus de lângă voi, de ce m-aţi dus de acasă, Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas acasă… ” Sărmanelor mame nu li se mai uscau ochii de plâns. La debarcare am pus piciorul pe pământul Siberiei. Am ajuns la „Molceanovo”, un centru regional. Toţi stăteam nedumeriţi unde am ajuns. Pe mal erau nişte pachete mari cu corji de mesteacăn. Copilaşii stăteau ghemuiţi tremurând de frig, de spaimă şi de foame, îşi luau puţinul bagaj care ne mai rămăsese. Proviziile erau pe sfârşite. Bani nu aveam, iar pe mal nu era nimic mâncare şi nici nu ne-au mai dat. Am stat aşa pe mal, ca ai nimănui, în ploaie vreo câteva ore, după care s-a apropiat un şef, care ne-a luat în primire. De acolo ne-au dus într-o şcoală, unde ne-au dat să mâncăm ca să nu murim de foame. Mămica slăbise mult, o imporam să nu mă lase singură. Mă rugam lui Dumnezeu să o păzească. Dar nu e cum vrea omul, ci Domnnul”.

Natalia Ghilascu (din notiţele Silviei Petruşcu)

Silvia Petruşcu la 15 ani, Cotiujenii Mari

Cei mai înstăriţi 43 de ţărani, 35 de intelectuali şi politicieni şi 15 funcţionari care au opus rezistenţă regimului comunist, au fost deportaţi într-o singură noapte. Din satul meu de baştină, Cotiujenii Mari, Şoldăneşti, la 13 iunie 1941, 53 de copii au rămas speriaţi când militarii le-au năvălit casele şi au fost forţaţi să pornească într-o direcţie necunoscută, despărţiţi de familii. Unul dintre aceşti copii a fost şi Silvia Petruşcu, care la numai 15 ani a cunoscut durerea şi frigurile Siberiei. De ea puţină lume îşi mai aduce aminte, însă notiţele ei scrise la întoarcere în casa părintească au rămas o comoară în amintirea tinerii generaţii.

În vara anului 1940 a apărut un nor negru care ne-a întunecat viaţa şi ne-a distrus familia, mai târziu mi-a răpit părinţii mei dragi. Cedarea Basarabiei de către Guvernul României ruşilor. De atunci s-au început toate cele rele şi grele pentru noi. Mămica nu mai lucra la şcoală, fiind bolnavă după paralizie. Tăticul era la şcoală, dar nu mai lucra director, iar eu eram elevă în clasa VIII la şcoala medie din sat. Un lucru care m-a indignat mult a fost scrisul în grafia chirilică şi schimonosirea limbii române, atât de frumoase şi cristaline. Se spunea „ghine” şi nu „bine”. Fratele emu avea servici la Chişinău. Acasă mă bucuram de dragostea nemărginită a părinţilor. Bunicuţa era tare bătrână, avea peste 80 de ani şi mă iubea mult. Norul cela negru creştea şi ne păştea mereu. Nimeni nu-şi putea imagina ce ne aşteaptă după un an de ocupaţie rusească. Aveam un prieten cu care ne jucam prin viile şi grădinile caselor părinteşti. Dar soarta a fost aspră cu noi, trebuia să ne despărţim pentru mult timp, păstrând în inimă cu sfinţenie o dragoste curată şi să ne vedem după război, după 25 de ani, fiecare cu familia şi cu soarta sa.

FURTUNA

În noaptea de 13 iunie 1941 a izbucnit furtuna. Deportarea întregii familii în Siberia. Seara era linişte. De vreo două-trei zile mişinau pe la primărie soldaţi. Se mai organizase o adunare secretă, fără să bănuim ce se poate întâmpla. Ne-am culcat ca de obicei pe la 23.00. Pe la orele 2 a început să latre câinele, s-au auzit paşi, apoi vorbe şi bătăi în uşă. A deschis mama uşa. Deodată s-a umplut casa cu soldaţi. Cu ei era preşedintele executivului, Petru Raţă, care i-a condus pe militari pe la casele incluse în lista deportaţilor. Soldaţii erau ruşi, înarmaţi cu revolvere. Ajungând la patul tatăţui, au ordonat: „Sculaţi-vă, sunteţi arestat! Ieşiţi toţi şi închideţi obloanele!” O să ne împuşte, ne-am gândit… Aşa de tare m-am speriat că au început să-mi tremure dinţii, de parcă aveam friguri. Îmi tremurau şi mâinile şi picioarele. Domane ce o să fie? Priveam unii la alţii speriaţi, neînţelegând ce se întâmplă. Să ne împuşte, pentru ce, căci tatl era învăţător 35 de ani în sat? Nu eram bogaţi, pământ nu aveam. Mama a fost învăţatoare 30 de ani şi a pus creionul în mâinile a două generaţii de copii. Trăiau din leafă şi din gospodăria din jurul casei. „Pregătiţi-vă de drum”, au ordonat soldaţii, „luaţi-vă bagaje până la 100 kg”. Mama a început să plângă, bunicuţa cădea pe jos, iar eu tremuaram ca varga. Au răscolit mai apoi toată casa şi nu au găsit nimic suspect. Mama a strâns ce a putut: două perne, o plapumă, un geamantan cu lengerie, 3 kg de zahăr, o pâine, 70 de ruble pe care mama i le-a pus tatei în buzunar. Ce ne aşteaptă, pe întuneric să părăseşti casa unde ai trăit şi ai muncit o viaţă? Am ieşit din casă şi am lasat-o în urma noastră sigilată.

Ne-am urcat într-o căruţă cu doi soldaţi înarmaţi şi căruţaşul a pornit spre gară. Se făcea ziuă, în drum ne-a răsărit soarele. Vagoanele pentru vite şi pentru marfă ne aşteptau. De tata ne-au despărţit, motivând că bărbaţii vor călători separat. În vagonul unde eram noi se mai aflau nouă familii. 9 mame şi 21 copii pînă la majorat. În vagon mai era soţia directorului din Căpreşti şi cei doi copii ai săi, soţia primarului din Ştefăneşti cu băiatul său. De la noi din satul Cotiujenii Mari erau 7 familii: Petruşcu, Varzari, Surugiu, Ursachi, Popescu, Galatşteni, Barbăroş. Vagoanele erau amenajate cu scânduri pentru dormit şi un veceu provizoriu dintr-o trubă rotundă, acoperită cu un cearşaf. Mama i-a rugat pe şefii de la primărie care ne-au condus să o lase pe bunicuţă acasă. Cum a ajuns sărmana acasă, nici până azi nu ştiu. S-a dus în drumul celor drepţi şi nimeni nu a putut să-mi arate unde au înmormântat-o. Uşile vagonului erau încuiate cu zăvor, iar iar pe ferestrele de sus nici nu puteai privi. Trenul avea 30 de vagoane. În alt vagon stătea o femeie operată cu 5 copii de la 1 an până la 10. Nici nu putea să-şi ridice copilul în braţe, pentru ce eram vinovaţi noi copiii? În gară la Şoldăneşti, pe bărbaţi îi puneau să facă flotări.

La asfinţitul soarelui am trecut Nistrul. Basarabie scumpă, pământ natal, când o să te ami revedem? Peste câţi ani o să revenim să-ţi sărutăm ţărâna? Nimeni nu-şi poate imagina jalea şi bocetele din vagoane. Mamele plângeau şi nu puteau înţelege de ce au fost luate de acasă. Plângeau şi copiii mai mari, neştiind ce li se vor întâmpla mai departe. Tot mai departe, plecam pe un drum necunoscut, fără întoarcere.

Natalia Ghilaşcu (din jurnalul Silviei Petruşcu)

Serghei Gurgurov (35), dupa patru ani in detentie a obtinut castig de cauza la CEDO.

„Am fost arestat de către cinci poliţişti precum că aş fi furat nişte telefoane mobile, ca mai apoi să fiu torturat pentru a recunoaşte o crimă pe care nu am săvârşit-o. M-au legat de mâini şi de picioare şi atârnam pe o bară ca vita. Oricum, declaraţii false nu am semnat, apoi au trecut la măsuri mai drastice. M-au curentat până îmi pierdeam cunoştinţa, iar când îmi reveneam, bătăile reîncepeau…” Aşa îţi aminteşte Serghei Gurgurov coşmarul trăit în detenţie acum patru ani. Deşi se află în eliberare, torturile i-au schimbat totalmente viaţa şi l-au lăsat în invaliditate şi incapacitate de muncă. Aceste fărădelegi nu au putut fi trecute cu vederea de către CEDO, care a condamnat recent R. Moldova.

În perioada arestului din 2005, tânărul a solicitat o investigaţie medicală de care aşa şi nu a mai beneficiat. Deşi medicul insistase transferarea lui Sergiu în spital, autorităţile au ignorat cererea, iar Gurgurov aşa şi nu a mai beneficiat de asistenţă medicală. La insistenţa avocatului, tânărul a fost eliberat în 2006, timp în care era supravegheat de către Centrul “Memoria”. Acolo fusese diagnosticat cu paralizia picioarelor, fracturi la oasele cranului, contuzii cerebrale şi probleme la coloana vertebrală. Ludmila Popovici, directoarea Centrului a spus că reabilitarea lui Sergiu a fost dificilă. Ea s-a arătat indignată că instituţiile de stat nu au contribuit cu nimic pentru a îmbunătăţi starea băiatului. “Sergiu se află izolat de societate, fiind invalid de gradul I, el nu-şi poate găsi o muncă şi, respectiv, este ignorat de cei din jur. Cu toate acestea, Ludmila este convinsă că în rezultatul tratamentului, Sergiu va reveni la normalitate.

“Procurorii merită puşcărie”

Veaceslav Turcan, avocatul care a contestat faradelegile procuraturii generale privind maltratarea lui Sergiu Gurgurov.

Avocatul Veaceslav Ţurcan, care l-asalvat pe Sergiu din ghiarele poliţiei printr-o adresare la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. El a fost şocat să afle despre mărturiile false ale unui “martor” care stătea în acelaşi izolator. Acesta declarase că starea lui Sergiu era bună şi că l-ar fi văzut dansând în celulă. În opinia avocatului, mărturiile erau intenţionate să inducă în eroare procurorii. Mai mult ca atât, procurorul de la Judecătoria Râşcani a respins cererea, aceasta fiind contestată mai apoi la CEDO. “Procurorii nu au reacţionat în nici un fel la aplicarea torturii. Se hrănesc din impozitele care le plătim cu toţii. De ce statul trebuie să achite 45.000 euro pentru faptul că procurorii nu se autosesizează de încălcările care se comit în judecătorii”, se întreabă Veaceslav Ţurcanu. El este de părerea ca poliţiştii să fie traşi la răspundere, aiar procuratura să facă puşcărie pentru subalternii săi.

“Vom lupta până îi vom trage la răspundere”

Guvernul R. Moldova trebuie să-i plătească lui Gurgurov despăgubiri morale în sumă de 45.000 euro, bani care nu se echivalează cu sănătatea pe care a pierdut-o, spune Sergiu. Cu toate acestea, el nu se resemnează şi spune că va lupta până la urmă cu sistemul de justiţie din R. Moldova. Sergiu Gurgurov este de părerea că conducătorii comisariatelor de poliţie participă în acţiuni de tortură atât timp cât consideră acest lucru necesar. “Ei maltratează pe cei arestaţi pentru că deţin puterea, neputând fi traşi la răspundere. Ei ştiu că oamenii sunt neputincioşi în aceste izolatoare, aflându-se departe de familie şi rude, pierzând comunicare, nimeni nu îi mai poate ajuta.” Sergiu s-a mai arătat convins că vor da de urmele celor care se fac responsabili de cruzimile prin care trec majoritatea arestaţilor cărora li se insinuează crime. “Acest sistem trebuie schimbat începând cu conducerea Ministerului Afacerilor Interne, Comisariatele de poliţie Râşcani, CCIEC, deoarece la eliberare pot ieşi încă mulţi alţi  invalizi”, a mai adăugat Gurgurov.

“Sistemul de judecătorie este plin de hemoroizi”

Judecătoria Râşcani va examina în curând plângerea depusă de către Veaceslav Ţurcan împotriva “călăilor” care l-au torturat pe Gurgurov, în special, organele poliţieneşti. La fel, avocatul intenţionează să tragă la răspundere penală procurorul care  l-a lipsit de o anchetă şi a tăinuit infracţiunile comise împotriva băiatului. “Doar astfel vom putea cunoaşte adevărul, iar decizia CEDO este doar o oportunitate pentrua  crea un precedent în R. Moldova.”

Ţurcan s-a referit la coruptibilitatea sistemului de justiţie şi că avocaţii corupţi merită să facă puşcărie. Din cauza acestora, tortura se menţine în detenţii, iar aceste tratamente niciodată nu ajung la CEDO. Până la acest moment, Guvernul moldovean nu a oferit nicio explicaţie privind aceste fărădelegi. Vanu Jereghi, avocat la Institutul pentru Drepturile Omului în Moldova a menţionat despre existenţa cazurilor similare de tortură în penitenciare şi instituţii de psihiatrie, persoanele fiind înlănţuite. Veaceslav Ţurcan a mai spus că are pe rol încă trei cazuri de tortură care vor ajunge în curând la CEDO.

Natalia Ghilaşcu

Ana şi Maria, două surori care, actualmente, se află la un centru temporar pentru copii din Chişinău, au fost repatriate din Federaţia Rusă. Soarta le-a reîntros în Moldova de unde plecaseră când aveau doar şapte ani. Ele nu-şi mai aduc aminte de copilăria de aici. Părinţii au decedat, iar mătuşa lor le-a dat la o casă de copii din Rusia. Fetele sunt în aşteptarea cetăţeniei Republicii Moldova. Deşi s-au reîntros în Moldova, ele se simt străine în ţara lor de baştină, unde nu au pe nimeni aproape.

Natalia Ghilascu

Oficialii europeni s-au arătat „slabi de înger”, lăsându-se purtaţi cu vorbe dulci de către conducerea comunistă. De dragul „stabilităţii”, ei au încercat în repetate rânduri să convingă opoziţia să voteze preşedintele comunist. Analistul politic român, Dan Dungaciu, afirmă pe bună dreptate: „Stabilitatea” invocată s-a dovedit un balon de săpun, în condiţiile în care nimeni nu ştie ce ar fi însemnat ea în RM. De aici presiunea serioasă pe instituţiile europene. Ce va face Bruxellesul acum, când proiectele susţinute de reprezentanţii săi în teritoriu s-au dovedit ineficace: oamenii au murit la Chişinău, PCRM e un partid imposibil de civilizat (ca şi liderul său), jinduitul dialog Opoziţie-Putere nu a existat, iar reprezentantul UE în RM a fost declarat persona non-grata în Transnistria? ”

Refuzul opoziţiei de a vota preşedintele comunist marchează o nouă etapă în politica din Republica Moldova. Pentru Voronin votul pierdut este nu pur şi simplu „de aur”, el e mult mai greu, poate chiar e ca o piatră funerară pe cariera sa politică. Preşedintele comunist a pierdut aureola sa de lider invincibil şi abil care obţine întotdeauna tot ce vrea. Acum nu numai adepţii opoziţiei, dar şi membrii propriului partid realizează că „liderul e bătrân şi slăbit”. Autoritatea sa scade vertiginos atât în interior, cât şi în exterior. Totuşi, PCRM mai are suficiente pârghii de influenţă, deţinând  aparatul administrativ şi mass-media, puse în slujba puterii. Aceste resurse sunt şi vor fi folosite pe deplin în campania electorală.

Astăzi este evident că şi Uniunea Europeană, şi Rusia au înţeles că Voronin nu este un partener de nădejde. Promisiunile şi angajamentele PCRM asumate prin Planul de Acţiuni Republica Moldova–UE şi-au pierdut substanţial, după  atrocităţile din 7 aprilie, din credibilitate. Nici Kremlinul, care nu a renunţat niciodată la planul de a menţine  Republica Moldova  în sfera sa de influenţă, nu prea crede în liderul comunist care nu a semnat Planul Kozac în 2003 şi nu a recunoscut Osetia de Sud  şi Abhazia în 2008.

Totuşi, este o diferenţă între atitudinea Uniunii Europene şi cea a Rusiei faţă de Republica Moldova şi faţă de guvernarea ei. Dacă Uniunea Europeană acţionează, ca de obicei, „cu mănuşi şi menajamente”, aşteptând ca guvernarea moldovenească să evolueze firesc spre democraţie şi respectarea drepturilor omului, pentru Putin şi Medvedev Voronin rămâne un „our sun of a bitch”[1], care le poate aduce Republica Moldova înapoi, în imperiu. Anume de această strategie este dictată graba cu care preşedintele rus l-a felicitat pe Voronin cu ocazia victoriei în alegeri, încă înainte de a fi anunţate rezultatele. Şi nu doar atât: evenimentele din 7 aprilie poartă amprenta clară a unor manevre ale serviciilor secrete „frăţeşti”. Participarea la proteste a unor provocatori profesionişti: oameni solizi, raşi pe cap, cu geacă neagră şi staţie emisie-recepţie la purtător, vorbind ruseşte; arborarea drapelului Uniunii Europene şi al României pe clădirile parlamentului şi preşedinţiei cu participarea activă a poliţiştilor; expulzarea ambasadorului român sub pretextul organizării acţiunilor de violenţă, iată doar câteva „detalii” concludente în acest sens. „Din păcate, există un tandem între comunişti şi Federaţia Rusă, lucru care nu este straniu. Îl considerăm unul firesc, întrucât comuniştii s-au înrădăcinat în sistemul totalitar sovietic. Au păstrat aceste legături timp de 20 de ani şi le valorifică în continuare”, susţine primarul municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă.

În curând vom vedea unde se îndreaptă Republica Moldova: spre Uniunea Europeană sau spre o nouă dictatură, de sorginte sovietică, dominată de ură faţă de SUA şi UE şi aducătoare de umilinţă şi sărăcie pentru omul simplu.

Ala Mândâcanu din Quebec

Scenariul politic „odios” al comuniştilor de a trasnsforma Republica Moldova într-o ţară federativă a fost coordonat cu Federaţia Rusă, înainte de alegerile parlamentare. Declaraţia îi aprţine analistului politic Boris Asarov, liderul Asociaţiei transnistrene „Pro Europa”, care a oferit pentru Jurnal TV anumite detalii privind înţelegerile partidului de guvernământ şi serviciile ruseşti. Acestea sunt îndreptate împotriva Republicii Moldova şi urmăresc aducerea regiunii transnistrene în conducerea ţării. Pronosticurile anterioare declarate de către Asarov s-au adeverit.

Autor: Natalia Ghilaşcu şi Tatiana Negru

Agnea este o fetiţă zâmbitoare care imită gesturile vedetelor ce cântă la televizor, dar care nu a auzit niciodată sunetele şi muzica. O operaţie în Austria, care costă în jur de 40 de mii de euro, ar rezolva problema de auz a fetiţei şi, aşa cum promit medicii, în scurt timp, Agnea ar începe să vorbească.

Autor: Natalia Ghilaşcu şi Tatiana Negru